– studii de suprafață –

 

„only a plastic subject can embark on the transumweltic express” (Gabriel Catren)

(numai un subiect plasticizat se poate îmbarca in expresul transumweltic) 

 

„it’s like going through the looking glass, in wonderland” (from „Paris is Burning” 1991)

 

 

Fără adâncime.

 

Începând cu secolul 19, am învățat să vedem ce e în spatele realității reprezentate, să descifrăm mecanismele, structura invizibilă, regia, relațiile de putere care manevrează subiectul din umbră. Atât școlile marxiste cât și școlile economice neo-liberale au practicat deconstructia; cele din urmă considerând ierarhiile ca produse inevitabile ale „naturii” umane, astfel legitime. Pare că începând cu sec 21 suntem nevoiți să privim și suprafața extinsă, în fapt ce iese din periferia vizuală/teoretică, din deconstrucția bazată pe cogniție.

 

Cum să reziști introspecției și să te concentrezi pe luminozitatea ecranului, pe „pre”? Ceva imposibil de articulat (the fog of „pre”). Să devii sofisticat în comunicarea politică la nivel estetic, non-cognitiv, în imagine, formă, stil. Producția de senzații și experiențe ce eludează parțial aparatul critic deși funcționează politic.

 

De ce se înmulțesc troll-i? Ineficiența în fața trollingului, cum dreapta radicală a folosit mai eficient (superior) instrumentele digitale, a înteles mai repede noul limbaj social, vectorii viralității pe rețele, potentialul decuplării de o realitate agreată de moderni. Pepe le Frog.

 

Cum trecem de la dihotomia formă – conținut la ceva non-binar, o suprafață multidimensională ce permite contradicții de conținut și forme noi de „necunoscut”(new forms of unknown)? Non-sens hrănitor („nourishing non-sense” Zalamea)?

 

Suprafața acomodează un neo-infantilism germinativ. Prin cultură pop, social media environment, dar nimic nu garantează emanciparea sau independența subiectului (The Net Delusion, Morozov).

 

Periegheză.

 

O suprafață adâncă?  Pare că „dincolo de aparențe” nu e absolut nimic. Prin crăpăturile suprafeței nu se mai vede nimic. Suprafața e mai degrabă o lateralitate orbitoare ce poate cuprinde toată subiectivitatea (producția de subiectivitate). Pe vremuri vedeai prin consistența realității, distingeai vag alte lumi, ascunse de vălul pre-critic. A fost nevoie de decenii de deconstrucție pe toate planurile: politic, social, antropologic, de a trasa resorturile sociale, mecanismele, deșirate rațional și folosite pentru făurirea altor societăți, măsurabile rațional de data asta.

 

Arhitectura umwelt-ului social și cultural. Ce design ține cel mai mult, ce fundație meta e mai stabilă, mai compactă? Cine reușește sa astupe găurile mai repede?

 

Cum putem folosi Bravo, ai stil!?

 

Numele emisiunii taie ca o lamă. O concizie și o eufonie perfect echilibrată, fac ca Bravo, ai stil !să-ți rămână înfipt în memorie.

 

Ce învățăm? Pentru început cum să ieșim din bule. Cum să-ți pregătești subiectivitatea pentru transgresie. Locul de întâlnire al mai multor lumi/mulțimi, clase sociale, falii culturale. Punct de intersecție al fostelor subculturi ce, în timp, au devenit mega-culturi. Au apărut culturi și acolo unde nu ne așteptam, schițe de perimetre de sens din care au eclozat lumi, și în cele din urmă „naturi”. Căci odată ieșiți din neo-grotă la orizont se întrezărește pre-ul polimorf.

 

Se poate anticipa că internetul se va răspândi, și în cateva decade va acoperi 80% din glob. Cultura imaginii de care vorbesc a crescut în lăuntrul unei lumi cu anumite date, adică analiza/speculația de față se aplică unui univers care trebuie să întrunească niște minime condiții. Dar accesul la tehnologie e din ce in ce mai facil. Democratizarea tehnologică pare de neoprit. În același timp, doar câteva companii împing internetul (pushers of net) dincolo de granițele economice. Permanent in paralel se dezvolta și scenariul distopic. E ca o falsă democratizare pe care nu o putea anticipa Alexis de Tocqueville. Pe dedesubt se țese o plasă de păianjen de care nu ne mai putem dezlipi, cu care intrăm în simbioză.

 

Trebuie avut un infinit la îndemână.

 

Umanitatea trece printr-un nou infantilism , un „pre” cu gust de viitor. Neo-infantilism atot-absorbitor, care comunica predilect pe canale afective, pop, poate fi înțeles dar își refuză consistența. Un înțeles lung continuu prin imersiune constantă, care nu se dezvăluie (Spring Breakers, 2012). Imersia în ceva ce nu are adâncime. Scufundarea ca aplatizare (lateralitate)? Ce fel de schimbare de paradigmă e asta?

 

O pertubare a paradigmei 3D. O mutație la un nou 1D.

 

„Ai stil”, adică lucrezi la nivel exclusiv estetic, o performantă neo-naturală și simptomatică pentru incipiența unui alt tip de conștiință. În ambientul preistoric curent, esteticul nu mai are doar conotații politice, este politicul (ideologia-suprafață) însăși.

 

Formula acceleraționistă „there is no outside” mutează, devine „there is no depth”. O virtuozitate ne-asumată, cum îi stă bine unui subiect în plin „pre” care navighează „pur”, imersat în imaginea de sine. „Milennials”, „digital generation”, sunt regizori, scenografi și operatori în acelasi timp. Un amestec de capacități, un multi-tasking reflex, ce se manifestă instinctiv. De altfel e un soi de bliss, de „fericit(ă) cel sărac cu duhul”, cea care poate naviga atât de ușor.

 

Numai când ești scufundat în „poveste” (povești), în aplicație, în univers, cand te contopești, intri in simbioză cu emisiunea, cu instagramul, când îmbrățișezi „propunerea”, numai atunci poți să nu înțelegi din nou. Distanța critică e inutilizabilă, sau mai exact, ineficientă. Fără să pătrunzi cu afectul, fără să te aventurezi „sub” cognitiv, nu vei ști/întelege. Dacă investighezi strict prin rațiune te împotmolești rapid. Din perspectivă „post”, „pre”-ul pare non-sens, e indescifrabil. Pre-ul se desfășoară sub radarul minții analitice, criticii instituționale. Fentează parțial metodele epistemice consacrate, instrumentele dezvoltate post-Kant. Trebuie să-ți antrenezi sfera emoțională, virtuțile sensibilului (senzațiilor, la nivel de epidermă), și asta doar pentru navigare, căci sensul nu știm când (dacă) vine, sau în ce formă. Aici rezidă paradoxul contemporaneității care încearcă “să înțeleagă”.

 

„Make sense” va fi întotdeauna mai corect decăt „are sens”. Sensul e de făcut, nu există în prealabil. Meta-sensul la fel, sau de întreținut.

 

Ca să parcurgi noile lumi, trebuie să întelegi cum funcționează, dar pentru a întelege trebuie să intri în imersie totală, ținând poate doar un periscop la ex-suprafața unde îți desfășurai existența, universul-umwelt din care priveai.

 

There is nothing but scraching the surface. Where there is only surface, one can perhaps engage in lateral scan, not deep scan, not diving but becoming 1D. Nu sa critici, ci sa amplifici. Nu sa reziști ci să te lași absorbit (întins?, aplatizat). Ca să înțelegi 4-5-6 dimensiuni trebuie mai întâi să poti elimina dimensiuni, din cele care iți sunt la îndemână. Să încerci 1D, într-o regresie semi-controlată.

 

Trend-setteri, „influencers”, meme-uri gârlă, „Bravo, ai stil!” se revarsă în societate. Se strecoară lichefiat printre granițe și compartimentări social-culturale și aduce artificialitate și sintetic în fiecare cămin. Crâmpeie ale unei noi naturi. Prin televizor si re-difuzat perpetuu pe net.

 

Televiziunile n-au murit, ci au devenit o altă sursă de audio-vizual, pe acelasi plan ca importanță cu rețelele sociale și platformele video online. Televizunea a fost absorbită în noua cultură a imaginii. Asa cum filmul a putut fi transferat, iar logica și tehnologia de acum peste o sută de ani a putut fi digerată, absorbită în ultima democratizare a mijloacelor de producție/manipulare de imagini.

 

Tocmai pentru că cinema-ul a fost „pre”, futurist deși descria cele mai infantile și banale realități, re-prezentarea artificială (prin alt mediu, indirectă) a satisfăcut/excitat cu alte mijloace, o fascinație atavică, o origine inepuizabilă, un miraj ancestral, anunțând totodată un viitor încă departe de-a se împlini.

 

“Lanterna magică” a secolelor 17-19 pregătise terenul. Cinematografia anunța o primă eră a infantilismului global, căci fiecare progres tehnologic (acces la tehnologie, sau masificare a unui mediu) conține în el o regresie (un para-început). Filmul de sec 20 co-există și în același timp a fost asimilat (precum video si alte media) în post-reprezentare(Steyerl), sublate în sistemul reproductiv contemporan de imagini. În sec 21 societatea (cu acces la net) a pus mâna pe mijloacele de producție de imagine (youtube, instagram, snap, vine). A pus mâna pe societatea spectacolului iar epilogul e de găsit pe 4CHAN.

 

Drumul scurt de la lanterna magică la vlogging.

 

Kendama – jocul primitiv de care s-a atașat noua generație, altfel scufundată în virtual în peste 50 la sută din starea de conștientă (trează).

 

Realității fizice nu-i rămâne mare lucru, activitatea „în afara computerului” (cum ziceau pe vremuri pirate bay) e minimă.

 

Viața de zi cu zi (în afara internetului) aparține lumii părinților, a bunicilor, cu o istorie densă și apăsătoare. Un univers cu reguli, structuri și noțiuni de neînțeles, unde vechile relații de putere, deși semi-fosilizate, sunt încă funcționale (still at work). Înseamnă că în lumea reală trebuie să te joci, e un playground,unde neo-infantilismul poate să prospere.

 

Spațiul abstract trezește mai multă pasiune (pathos) decât viata reală. Si pe bună dreptate. Lumea fizica pare că aparține din ce in ce mai mult boților, automatoanelor cu carne. (the city wears us – B Stratton)

 

Biotechnologies are controversial along regular political fault lines, and yet across these, concerns are sometimes possessed by afterimages of creationism. By that term I do not(necessarily) mean the belief that everything in the world was created by a monotheistic agent. It is rather a more diffuse sense that the order of the world is not only a dynamic adaptive system, but a special text in which instantiations of metaphysical essences appear to us. B. Stratton

 

On-line, restricțiile le impui tu, sau cei ca tine, pana in 20-25 de ani, chiar pre-adolescenți. Aceștia simt (miros, intuiesc) ca un neo-animal unde e prada generației lor, unde (care) e terenul de cucerit. Ca tetrapodul Tiktaalik roseae care privea din apă malul acum 395 de milioane de ani, văzând „mâncare” la discreție, o faună rătăcind neprotejată. Extinderea periferiei privirii ca pas evolutiv, când vederea se re-adaptează de la apă la aer. Noul „dry land” de cucerit. „Copii” simt vechea natură (off-line) ca fiind cea artificială,  plină de obstacole ridicole, un univers mecanic, care ii constrânge pe oameni in niste scenarii de viață previzibile, navigând foarte greoi prin ape cu trasee reglementate complicat. Asamblaje, rețele caduce, de ce nu, „false”. „Politic” e un cuvânt străin, obositor, pare terenul de joacă al adulților, fie ei la televizor în emisiuni ridicole unde nu se întâmplă nimic, fie în cărți din guttenberg age, dezarmant de stufoase, fie în dezbateri ceva mai intelectuale care plictisesc instant prin neadecvare estetică.

 

În ciuda capacității de stocare a informației aproape infinită, totul se șterge în urma noastră. Ciclurile s-au accelerat.

 

(intermezzo)

În dansul contemporan ne-am întors la un punct zero aproape halucinant. Pare că toată lumea o ia de la început.  Publicul se minunează din nou, cu același entuziasm, la idei, concepte și forme estetice ce au dominat ultimii 20 de ani.  Referințele la trecut, la piese si autori recenți, dispar (vanish). Parcă se șterge din buffer-ul disciplinei momentul conceptual din istoria recentă a dansului contemporan, perioada 1995 – 2010, când experimentul, cercetarea și dispoziția la alteritate au produs o varietate de abordări, de hibrizi, cand „spectacolul” a fost in sine demontat, corpul virtuos dezmembrat, când termenul „performance” era folosit în absența unui termen corespunzător (in lack of a better term). Aerul avangardist – ce acum s-a transferat domesticit în artele vizuale – nu mai e sesizabil decât marginal în dans.

Poate dansul, daca vrea să-și mentină specificitatea și sa reziste devenirii post-medium, trebuie să se repete, conditia baletului clasic. Poveștile se schimbă, limbajul/tehnica e aceeași.

Si apare o noua generație care e nemulțumită de limitările (confiments) scenei, și încep sa experimenteze, sa altereze disciplina. Valurile anii 60 Judson Church, ieșirea din paradigma „dansului”, dupa care anii 80 din nou la coregrafie, la corpul virtuoz (Bagouet, Maguy Marin si scena franceză) dupa care sfarsitul anilor 90 cu Jerome Bel, Meg Stuart, Xavier Leroy, Vera Mantero, Joao Fideiro, iar de câțiva ani din nou „dans”, the game of thrones has ended, it was won by  specificity.

(sfârșit intermezzo)

 

Trebuie să o aducem la zi, în atmosfera asta plasticizată. Cum apare cultura camp în noua preistorie? Sau mai degrabă cum camp era deja acolo de la început.

 

The Shading. Gay sensitivity, camp and queer cultures, were always ahead of their time. Since they have been operating for decades with non-identity, being several, with being no one, and most of all, with style!

 

Acum toată lumea se uită prin pereții de sticlă ai bulelor, stăm în sferele noastre încercând sa ne dăm seama când am devenit orbi, nu sesizăm realitatea ca transparență sau nu percepem transparența realității. Transparenta ne contine, personajele sunt ultra-transparente fără să se întrevadă ceva dincolo, si noi spectatorii putem purta transparenta, translucidul,  ca pe o noua consistență.

 

Cum de n-am observat că mulțimile din jurul nostru nu ne mai sunt accesibile? Păreau la îndemână, surprinse doar în vederea periferică, pe vremuri aveam totuși o idee unde sunt celelalte bule. Welcome to the Bubble Babel.

 

Permanent îngropați în informație și analize avem senzația că știm, deși nu avem cum să știm. Dacă pornim de la premiza că nu știm atunci întrebarea devine: “Ce poate fi?”

 

Aparatul critic trebuie pus în funcțiune din când în când, așa cum ne folosim de filozofia continentală dar ținem un picior în cea analitică.

 

From the outside the surface is a weird form of non-sense.

 

Non-sense perceived affectively.

 

New forms of non-sense.

 

„Fuziunea de orizonturi” – Gadamer

 

Televiziunea a murit și același timp înflorește. E în dublă-postură, ca un releu rămas periferic care a crescut  hipertrofiat sub radarul intelectualilor, ce de mult îi proclamaseră decesul. Televiziunea a intrat în simbioză cu noul tărâm al imaginii, pulsează cot la cot și manipulează „content” umăr la umăr cu toate celelalte media. Doar imaginea de ansamblu s-a complicat, rețeaua s-a complexificat, nu mai poți merge „pe fir”, doar să analizezi, să deconstruiești, trebuie să lucrezi cu scurtături, găuri de vierme, topologii non-euclidiene. Cu continente culturale și „revoluții moleculare”. Să sari de la local la global și invers. într-o clipită, de la ideal la real într-o Augenblick, să porți cu tine (în tine) trăsăturile altor lumi, pe care altfel nu le poți transporta(smuggle), decât dacă te impregnezi cu ele. Ca un polițist canin dependent de cocaină căci altfel nu poate depista „materialul” în aeroport.

 

Modernitatea a avut un modus operandi particular de a evolua, de a-și deveni permanent desuetă, o auto-depășire permanentă care metodic a transformat trecutul în trecut. A fost eficientă în a face timpul pregnant, apăsător. Nicio ideologie a modernității începand cu sec. 19 nu a renunțat la această trăsătură. Trecutul a fost întotdeauna un balast. În timp ce pentru preistoricii de azi trecutul a devenit o lume perfectă, a stabilitătii si echilibrului, o lume „simplă”.

 

Insula Iubirii

 

Nu un aer rarefiat, ci ușor, insesizabil, un univers-miraj. Lumea e o surpriză la fiecare pas. Capacitatea de mirare recurentă în fața fenomenelor celor mai banele ale vieții umane.

 

Emisiunea insula iubirii aproape că a desființat liberul arbitru, orice iluzie de autonomie a deciziei a fost compromisă, prin contextul perfect construit, focus grupul care a determinat preselecția a lucrat impecabil, științific, psihologic, antropo-cultural, pe toate nivelurile candidații au fost ecorșați. Suprapus pe serialul Unreal, care urmărește culisele producției de unde protagoniștii sunt difuz coordonați, manipulați ambiental la fiecare decizie. Mințiți, ținuți într-o ficțiune perpetuă, năucitoare, în care propriile sentimente stau magnificate sub lupa camerei iar șoaptele producătorului toarnă baliverne instigatoare în urechea participanților. Deși par fenomenale, nu te îndoiești niciodată de „realitatea” lor.

 

Lipsa unui vocabular extins îi dă emisiunii o anumită puritate, vocabularul restrâns are o curățenie pe care o regăsești și în imagine, ceva ultra-artificial-digital, între reclamă stereotip de „insule” ca paradisuri plasticizate, și un cliseu superlativ care aproape îți crapă globul ocular. Totul predeterminat, un scenariu-algoritm care nu dă greș.

 

Insula iubirii e „confuză”… termenul preferat al moderatorului, un tip de un calm și o perfiditate ce-ți declanșează reacții viscerale. Temptation Island, un template international, care mai abordează (oarecum hazardul a făcut) si violența domestică, sexismul și machismul clasic. Dar cadrul în care sunt adresate le anulează,  economia afectivă minuțios construită în care toate „evenimentele” zilei sunt muniție pentru senzațional, acest live-lobotomy întreținut cu „bombe” succesive care lovesc direct post-cognitiv. De altfel participanții par incapabili să articuleze beyond primary needs. Așa par în reprezentantare, dar noi nu aflăm nimic despre „real”. Cumva asta e senzația pregnanta, că nu avem acces la „realitate”. Iar senzatia asta e omniprezentă, dincolo de emisiune, dincolo de ecrane.

 

Bachelor si Bachelorette filme facute dupa „insula iubirii” sau din dragoste sau vara ispitelor.

 

Unreal (critica), temptation island (the thing in itself) si bachelorette (parodia) – trebuie văzute în paralel, industria își conține critica, auto-critica este doar un alt market, pentru cei care vor o ironie mai inteligentă, sau macar să se incadreze la ironie.

 

Noi credeam ca suntem the thing in itself si ca simulacrul este emisiunea/ficțiunea. Dar noi suntem simulacrul.

 

Constelația Antenelor, un corpus de o rară toxicitate. Un monstru al pieței de imagine.

 

Dar ce te lovește în cele din urmă, după mai multe ore de reacții previzibile și dialog de telenovelă standard, e „mașinismul” situației, seriile de interviuri sunt mostre de bucle, totul emană ceva de automaton, de la producatori moderator (radu ? supremul abject) la participanți, aproape că niciunul nu trece testul Touring. E o mașinărie fără risc, scenariul e scris deja, iar subiecții sunt îndrumați emoțional să-l parcurgă aproape fără abateri. Permanent, în culisele emisiunii producătorii orbitează în jurul concurenților (vezi Unreal), doar că fragmente din culise sunt la fel de importante (detrminante). Sunt impulsionate relații și rivalități care să se întindă peste episoade, din culise până pe scenă, ca o istorie care trebuie scrisă pe FFW, din care să poată extrage live referinte și material pentru competiția- motor care împinge constant, latent, de la spate, tot procesul. Dar nu mai e vorba de competiție neo-liberală, sau nu trebuie să re-descriem, să explicăm „contextul”. Ci trebuie lucrat cu ce se vede, suprafața, o compresie a multor dimensiuni, sau poate fi, nu știm.

 

Absorbiți în oglindă, semi-paralizați catatonic în fața unei reproduceri sintetice a imaginii de sine. Ne uităm la noi înșine până ne întrepătrundem cu imaginea de sine, până convingem(convertim) spectrul, armonizăm imaginea interioară cu reflexia noastră în exterior. Ne hrănim cu propria imagine dar ne și dizolvăm în ea.

 

Ca o întrebare fundamentală pe care ai uitat-o dar care revine după ani de zile în forță, într-un context care o exacerbează. (de ce există ceva în loc de nimic?)

 

Comentariu 

 

Liminality/Marginality:

Black Metal and commentary situate themselves, and derive power by operating from, margins of genre, history, ideology, knowledge. Both enjoy “unofficial”

cultural status. Both destabilize, by holding intimate relation to, categories of the center: truth, onto-theology, “God.”Both enjoy forms of authority that are fundamentally ambivalent, safe from attack in a space of irrelevance, yet therefore capable of perfect incursions, the most dangerous unrecognizable raids. ” Black Metal Commentary, Nicola Masciandaro and Reza Negarestani

 

The Surface

 

I had to sit in front of a mirror long enough to be able to perceive my bliss (my exultations) as something worth grieving over, indeed as something devastating. There was no sudden insight, no “realization in a flash”, no discontinuity. There was rather an errosion, over a very long period of time, at no point of which was I aware of the changing shape of my reflection. But erode I did: and then – suddenly – I had become perfectly smooth, a perfect reflective surface able to bounce back any idea: a thermodynamic “white body” – but not a sceptic.

Looking in the mirror, I saw nothing: no idea could affect me but there was also no idea I could hold on to.

What became clear then: the proper philosophical insight is that which you do justice to, not attempt to communicate.  Anonymous, communicated by Fernando Zalamea

 

Mimicry immitation (pre)

 

In transpecial philosophy, we are no longer engaged in clarification. We are engaged in mimicry. (Mimicry and simulation is what a species must do after it develops a “theory of evolution”.)”

 

This opens up room for a new act of mimicry: how to immitate new mathematics when doing philosophy. This – initially purely stylistic – attempt is what I have in mind when I speak of writing like a sheaf. The idea here is to immitate mathematics, but not to import its results in order to make points and prove theses. And this initially vacuous stylistic break needs a completely new background to substantiate it, to make it pack a punch: this is where the transpecial comes in.

 

In transpecial philosophy, we are no longer engaged in clarification. We are engaged in mimicry. (Mimicry and simulation is what a species must do after it develops a “theory of evolution”.)” Zalamea

 

The Fake Situation

 

Scena/Suprafața

 

Capacitate de abstractizare, mai mult decat productia de subiectivitate mă interesează productia (designul) de perceptie, subiectul plastic, nu interdisplinaritatea ci sinteza, nu lumi angajate intr-un duet in care fiecare disciplină isi mentine identitatea, ci un spatiu plastic de gândire, neîncadrabil.

 

Scena se potrivește totuși, fiind o pseudo-câmpie imanentă. E un spațiu care a fost gândit/construit ab initio plastic, capabil să acomodeze povești diverse, lumi la mii de ani una de alta, epoci care nu s-ar recunoaște între ele, subiectivități/personaje, concepte și performance-uri de toate tipurile și genurile, in black box s-au perindat contradicții și ideologii antagonice. Ce poate fi extras de aici? Pe scena nu lași urme, black-boxul e un spațiu definit din prima ca abstract, modulabil în limitele perimetrului lui fizic.

 

„Whereas interdisciplinarity seeks connections between fields of knowledge whose identity it ultimately leaves intact, our point of departure is rather that of a fully plastic and generic space of thought—a continuum of heterogeneous reasoning gestures, binding abstractions, and concrete determinations in a game of ends and means.” – glass bead

 

„Story of the day” înseamnă azi ori o imagine înghețată, o frântură de realitate, un video de max. 15 secunde. „Story” e toata multitudinea de franturi, de fragmente care nu mai tin de o „meta-poveste” macro care leagă totul, nu exită poveste, nici cronologia nu e necesară. E o kinestezie, un moment estetic-afectiv,(o plasmă?) o parte din ecologia mentală, greu de determinat ca suprafață, deci unreliable, o bucată din suprafața curgătoare. Nu contează realitatea, realitatea a fost expediată, depașită, sunt momente de viață pe care le ficționalizam noi. But we can still feel pain.